Am înțeles, la un moment dat, că trebuie să îmi opresc mintea. Îmi amintesc că am început exercițiul acesta într-un timp în care ea, propria mea minte, dobândise obiceiul monumental de a practica, cu mine, cu întregul mine, opusul gratitudinii pe care discipolul o datorează maestrului său - ingratitudinea. Ba dobândise chiar un soi de omnipotență, a unui fel de Guru, de a gravita plenar în epicentrul emoțiilor mele, metamorfozându-mi modurile de a fi, în armonie cu propria logică intrinsecă - fatalmente hrănită din conservarea mea coordonată, în condiția mizerabilă a prizonieratului propriei mele minți. Vestea bună este că noi, oamenii, avem privilegiul putinței de a porunci minții noastre să stea, să nu mai guverneze nimic din ceea ce suntem. Sigur, nu este ușor, nu este simplu, însă este mult mai ușor și mai simplu decât ...mintea noastră ne lasă să pricepem. În sfârșit, nu aici, sau mai degrabă nu acum, intenționez să dezvolt halucinanta teorie aplicată a hegemoniei minții noa...